IubitoriDeCălatorii: ianuarie 2008

Indiferent de vreme, anotimp sau orice perioada a anului, iubitorii naturii se bucura de natura. Asta am aflat-o si ulterior am trait-o. Pentru prima data am auzit expersia "pentru geografi nu exista vreme urata, ci numai vreme neprielenica". Si asa si este! Am constatat ca indiferent de anotimp atunci cand sunt pe munte, sunt cel mai fericit. Am descoperit ca iarna este cel mai frumos anotimp.
Desi nu este o tura de anul acesta, trebuie povestita. Pentru mine este prima iarna pe carpati.org, de aceea turele mai vechi nu sunt postate pe site. Le am in adancul sufletului si sunt amintiri de nesters.

27 decembrie, dupa o noapte geroasa, zi de luni friguroasa, luminoasa; ultima saptamana din an! Zapada din abundenta, crengi chiciurate, pe garduri si scorburi suflate cu "tinte" de gheata. Ne-am adunat la Daniel acasa, eu, Adi, Vasy, pentru o tura de mult visata.

Punctul de plecare este Rasnov, oras sasesc care are atatea lucruri de oferit turistilor. Ma atrage denumirea orasului care are la bază cuvantul „roz“, si inseamnă trandafir, atât în limba latină, cât și în limbile slavă și germană, în epoca medievală trandafirul fiind ales ca emblemă a orașului. Aici am pus la cale traseul, pe valea Glajeriei spre Malaiesti.

Initial, Malaiesti nu insemna nimic pentru mine. Era un loc din Bucegi si atat. Asta pana in 2006 cand am facut o tura Malaiesti-Omu. Atunci tura nu a iesit prea bine. Pot spune ca tot traseul a fost in ceata si la propriu si la figurat. Ulterior, mi-am dat seama de valoarea acestor munti.

Dupa ce am trecut de zona La Uzinele Electrice am intrat pe teritoriul vegetatiei lemnoase. Padurea era imbracata in matasuri argintate de promoroaca care te invita la ea acasa.

Foarte greu rezistai tentatiei de a nu te abate la o joaca prin zapada. Asta pana in Poiana Malaiesti-Izvor.

Am inaintat serios prin zapada care devenea tot mai grosa si mai zgrunturoasa. Era asa de dificil de strabatut padurea incat aveam impresia ca stateam pe loc.

Incet, incet, etajul padurii ramane in lumea ei si noi intram pe alt taram. O fasie de jnepeni, molizi izolati, uscati de capriciile frigului, a vantului si solului sarac, care constituie trecerea spre zona alpina.
Forme bizare modifica peisajul.

Ne apropiem de peretii muntelui si confirmam prezenta rocilor conglomerate. Roci care sunt destul de rare in Carpati, au o concentratie mare de ciment, iar in contactul cu apa devin dizolvabile. Rezulta forme bizare precum am amintit: turnuri, stalpi, ace, strungi, abrupturi, blocuri de pietrii, lapiezuri, gauri, mai sus pe platou, babe, sfincsi, ciuperci.

Privim in zare Postavarul care seamana cu un masiv singuratic desprins de Bucegi si Piatra Mare. Are aspect de vulcan, da nici vorba de vulcanism in aceasta zona. Este alcatuit din roci sedimentare (conglomerate, gresii, marne).

Remarcam si inaltimea lui, 1799 m

Dupa sase ore de mers prin zapada tare in care uneori te "implantai" pana la brau, de parca erai in Tibles (si Rodnei este mai umblat). In cele din urma am zarit o cabana dispusa ca un saivan la baza circului glaciar Malaiesti.

La capatul circului zarim hornurile prin care urmeaza sa patrundem in dupa amiaza asta; acestea ne saluta pentru prima data.

Cabana Mălăiești, una dintre cele mai vechi din Carpații românești, a avut o istorie destul de zbuciumată. A fost ridicată în 1882 (prima cabană din Bucegi), Asociația Transilvănenă a Carpaților) în poiana de mai jos de golul alpin, la o altitudine de 1.570 de metri (mai jos de zona numită „La Blide”). Începută la 7 mai 1882, construcția este inaugurată la 29 iulie. Din păcate adăpostul de lemn nu a rezistat prea mult, arzând în anul 1897.La 24 august 1898 este inaugurată o nouă cabană, odată cu Drumul lui Deubel, refăcut în această perioadă. În anul 1923 o cumplită avalanșă, pornită dn jgheaburile Bucșoiului, a distrus cabana. N-a mai fost reconstruită pe același amplasament. Resturile adăpostului au fost cărate sus, în golul alpin, fiind folosite la ridicarea unei alte cabane. În anul 1924 aceeași asociație turistică a ridicat „Casa Mălăiești” pe noul amplasament, la o altitudine de 1.720 de metri, la adăpostul Padinei Crucii. A fost mărită în anii 1938 - 1939, iar în 1967 a fost modernizată. Din păcate, în martie 1998, un incendiu a ars construcția, rămânând în picioare doar clădirea Refugiului Salvamont, construit de curând. Se pare că totul ar fi pornit de la unul din hornurile cabanei, în care s-a aprins cenușa. În 2007 s-a dat în funcțiune noua cabană. Mai întâi o mică anexă (2006), apoi și clădirea cea mare.

Cabana Mălăiești este destul de interesant asezata, pe o morena a văii glaciare Malaiesti, sub creasta zimțată a Padinii Crucii, la o altitudine de 1720 m.

Dupa un scurt popas, ca sa ne incarcam bateriile (ca sa mancam), convenim sa ne continuam drumul chiar daca ne-ar prinde noaptea.
Ne prgatim frontalele si pornim.

Hornurile devin tot mai mari si se tot apropie

Remarcam din nou rocile conglomerate, care ne inconjoara, ce domina peisajul si imbraca forme bizare.

Suntem intr-o zona de circ, Malaiesti, dispus in trepte, cu mai multe terase glaciare. Aceste terase s-au format ca urmare eroziunii ghetarului cuaternar, glaciatiunea Wurn.

Seara se lasa fara sa ne intrebe. Frigul devine tot mai taios, de poti taia aerul in cuburi, sa-l transformi in caramizi pentru igloo. In scurt timp totul va fi bezna. Dupa o scurta pauza pentru a strecura o gura de apa, prima constatare este ca cel mai bun cojoc e miscarea. Inaintam pieptis, stransi de spate, pe zapada inghetata bocna. Noroc cu coltarii care de abia se fixeaza pe zapada transformata in firn.

Cand am crezut ca am scapat, ce sa vezi, o cornisa imensa ne ingreuneaza iesirea din Horn. A necesitat mult efort. Dupa ce unul din noi a iesit la suprafata, legati in coarda, am avut mai mult curaj.

Ce bucurosi suntem! Pentru unii cititori poate nu inseamna mare lucru aceasta reusita, in schimb pentru noi e o realizare.

Ne continuam traseul pe timp de noapte spre cabana Omu. Traseu de o ora pe timp de vara! Numai ca e noapte, e frig, e vant si ne e foame, marcajul devine aproape invizibil, pe alocuri dispare.

Interesant ca organismul uman poate rezista si la -80 grade C (in Antartica -89 grade temp. minima absoluta), dar, din cauza vantului, nici la -40 grade nu resista omul. Ne simtim goi, fara haine!
In cele din urma ajungem la cabana. Suntem primiti cu caldura, cu un ceai cald si voie buna.

Marti, 28 decembrie, zi luminoasa dupa o noapte geroasa. Nu m-am rabdat sa nu ies la o gura de aer divin! Totul s-a pietrificat...instant. Bucsoiu e in raze difuze. Dinspre cabana vedem, stampe japoneze, broderii romanesti, dantelute olandeze, caligrafii maierene. Portelanuri fine, bibelouri fragile, flori de cristal in geam. Prin lumea de zahar tos, peisajul fainos si frisca, nimic nu misca. Numa razele de soare se ridica tot mai tare.